Afirmarea de sine este limitată uneori la antrenamentul în vederea deprinderii unor abilităţi sociale în cadrul terapiei de grup. în realitate, ea poate fi integrată oricărei abordări cognitiv-compor-tamentale, cu atât mai mult cu cât absenţa afirmării de sine este frecventă şi această problemă ar trebui cercetată în mod sistematic în cadrul terapiei cu pacienţii.
Afirmarea de sine îndeplineşte trei funcţii esenţiale :
- să exprime emoţiile individului;
- să amelioreze relaţiile interpersonale ale individului în toate domeniile vieţii;
- să se obţină mai uşor ceea ce corespunde aşteptărilor şi dorinţelor\' individului.
Definiţie şi categorii de comportamente
Afirmarea de sine este un comportament care permite exprimarea nevoilor individului, dorinţelor sale, aşteptărilor sale, respectându-l în acelaşi timp pe celălalt. Ea implică trei mari categorii de comportamente :
• comportamentul pasiv • subiectul nu-şi exprimă nevoile, dorinţele şi lasă locul celuilalt; este „omul de paie" ;
• comportamentul agresiv: subiectul îşi impune nevoile şi dorinţele în faţa celuilalt tară a-1 respecta; este „omul dificil" ;• comportamentul asertiv: subiectul îşi exprimă nevoile şi dorinţele respectând nevoile şi dorinţele celuilalt Mai distingem încă trei categorii:
• afirmarea de sine, care se referă la competenţele relaţionale ale fiecăruia („Sunt capabil să mă simt bine împreună cu ceilalţi ? ");
• încrederea în sine, care se referă la competenţele personale („Sunt capabil să muncesc în mod corect sau să-mi conduc corect maşina\'?").
• stima de sine, care se referă la viziunea globală în legătură cu propria persoană („Ce cred eu despre valoarea mea personală? ").
Aceste trei dimensiuni sunt, în parte, legate între ele. Afirmarea de sine şi încrederea în sine se referă mai degrabă la comportamente, stima de sine mai degrabă la personalitate. Tratamentul acestor trei domenii nu este identic şi este important să se facă diferenţa între ele în cadrul analizei funcţionale.
Etiologia absenţei afirmării de sine
Cauzele şi factorii menţinerii absenţei afirmării de sine sunt, schematic, de patru tipuri (Boisvert şi Beaudry, 1984).
• Nondreptul personal este un factor cognitiv : pacienţii implicaţi nu-şi permit să se afirme ; ei cred că a cere, a refuza sau a exprima o critică „nu se cade". Originea acestui nondrept personal este de cele mai multe ori educativă şi implică două tipuri de consecinţe :absenţa dreptului personal\' şi drepturi personale inferioare celor ale celuilalt2. Tratamentul de tip cognitiv se întoarce la sursele educaţiei şi acordă atenţie reechilibrării dintre preocuparea în legătură cu ceilalţi şi cea în legătură cu propria persoană.
• Absenţa întăririi din partea mediului (deficit de întărire pozitivă şi pedepsirea unui comportament asertiv) duce la dispariţia comportamentului respectiv, iar întărirea sa negativă creează diverse mecanisme de evitare. Pacienţii respectivi suferă de o nevoie de a se conforma grupului social pentru a exista, de o docilitate excesivă. Stima de sine redusă îi obligă să nu se afirme şi să rămână în grup fără să se facă remarcaţi. Tratamentul constă în a lucra asupra stimei de sine şi asupra poziţiei în cadrul grupului social.
• Absenţa deprinderilor se referă la persoanele care n-au avut modele şi n-au învăţat niciodată să se afirme. Modelul etiologic este tipic comportamental manifestat prin deficit de învăţare. Antrenamentul în vederea obţinerii de competenţe sociale este, în acest caz, cel mai potrivit, realizat de preferinţă în grup.
• Absenţa recunoaşterii mesajelor sociale se referă la persoanele care nu se afirmă deoarece percep incorect semnalele sociale, fie din cauza unui defect de percepţie cauzat de un „filtru cognitiv" disfuncţional (tratamentul constă în modificarea schemei cognitive patologice care este implicată în tulburarea de personalitate), fie din cauza unui defect de percepţie „senzorial" sau neuropsihologic.
Afirmarea de sine îndeplineşte trei funcţii esenţiale :
- să exprime emoţiile individului;
- să amelioreze relaţiile interpersonale ale individului în toate domeniile vieţii;
- să se obţină mai uşor ceea ce corespunde aşteptărilor şi dorinţelor\' individului.
Definiţie şi categorii de comportamente
Afirmarea de sine este un comportament care permite exprimarea nevoilor individului, dorinţelor sale, aşteptărilor sale, respectându-l în acelaşi timp pe celălalt. Ea implică trei mari categorii de comportamente :
• comportamentul pasiv • subiectul nu-şi exprimă nevoile, dorinţele şi lasă locul celuilalt; este „omul de paie" ;
• comportamentul agresiv: subiectul îşi impune nevoile şi dorinţele în faţa celuilalt tară a-1 respecta; este „omul dificil" ;• comportamentul asertiv: subiectul îşi exprimă nevoile şi dorinţele respectând nevoile şi dorinţele celuilalt Mai distingem încă trei categorii:
• afirmarea de sine, care se referă la competenţele relaţionale ale fiecăruia („Sunt capabil să mă simt bine împreună cu ceilalţi ? ");
• încrederea în sine, care se referă la competenţele personale („Sunt capabil să muncesc în mod corect sau să-mi conduc corect maşina\'?").
• stima de sine, care se referă la viziunea globală în legătură cu propria persoană („Ce cred eu despre valoarea mea personală? ").
Aceste trei dimensiuni sunt, în parte, legate între ele. Afirmarea de sine şi încrederea în sine se referă mai degrabă la comportamente, stima de sine mai degrabă la personalitate. Tratamentul acestor trei domenii nu este identic şi este important să se facă diferenţa între ele în cadrul analizei funcţionale.
Etiologia absenţei afirmării de sine
Cauzele şi factorii menţinerii absenţei afirmării de sine sunt, schematic, de patru tipuri (Boisvert şi Beaudry, 1984).
• Nondreptul personal este un factor cognitiv : pacienţii implicaţi nu-şi permit să se afirme ; ei cred că a cere, a refuza sau a exprima o critică „nu se cade". Originea acestui nondrept personal este de cele mai multe ori educativă şi implică două tipuri de consecinţe :absenţa dreptului personal\' şi drepturi personale inferioare celor ale celuilalt2. Tratamentul de tip cognitiv se întoarce la sursele educaţiei şi acordă atenţie reechilibrării dintre preocuparea în legătură cu ceilalţi şi cea în legătură cu propria persoană.
• Absenţa întăririi din partea mediului (deficit de întărire pozitivă şi pedepsirea unui comportament asertiv) duce la dispariţia comportamentului respectiv, iar întărirea sa negativă creează diverse mecanisme de evitare. Pacienţii respectivi suferă de o nevoie de a se conforma grupului social pentru a exista, de o docilitate excesivă. Stima de sine redusă îi obligă să nu se afirme şi să rămână în grup fără să se facă remarcaţi. Tratamentul constă în a lucra asupra stimei de sine şi asupra poziţiei în cadrul grupului social.
• Absenţa deprinderilor se referă la persoanele care n-au avut modele şi n-au învăţat niciodată să se afirme. Modelul etiologic este tipic comportamental manifestat prin deficit de învăţare. Antrenamentul în vederea obţinerii de competenţe sociale este, în acest caz, cel mai potrivit, realizat de preferinţă în grup.
• Absenţa recunoaşterii mesajelor sociale se referă la persoanele care nu se afirmă deoarece percep incorect semnalele sociale, fie din cauza unui defect de percepţie cauzat de un „filtru cognitiv" disfuncţional (tratamentul constă în modificarea schemei cognitive patologice care este implicată în tulburarea de personalitate), fie din cauza unui defect de percepţie „senzorial" sau neuropsihologic.
